O simpla discutie

Discutie la stomatolog:”Doamne,ce a trecut timpul! Parca,mai ieri eram pustoaice,”zmeoaice”,nu ne era teama de nimeni si nimic,iar astazi suntem mame”.Cata dreptate are doamna doctor.

Parca,mai ieri,eram o adolescenta,”zmeoaica”,cum spune doamna doctor,fara frica de nineni si nimic ,cu dorinta de a cuceri lumea,de a trai,de a cunoaste,iar acum sunt mama.Doamne,cat m-am schimbat! Am devenit mama,adult cu responsabilitati si indatoriri.

Odata cu aparitia copilului,”zmeoaicele”se domolesc si se transforma in „leoiace”.

Nu mai este vorba doar de mine,acum am un pui mic pentru care sunt totul,care depinde de mine in fiecare secunda din zi si din noapte.Vreau sa ii ofer totul ,sa il protejez,sa am grija de el,sa stie ca voi fi tot timpul langa el si il voi sprijini indiferent de situatie.

Vreau sa ii trasmit si lui curiozitate mea,sa stie ca daca vrea poate cuceri lumea si daca isi doreste ceva cu adevarat sa lupte pentru acel lucru,iar daca cineva ii spune ca nu poate sa demonstreze contrariul.

Eu din „leoaica tanara” sper,odata cu trecerea timpului,sa ma transform intr-o „leoaica batrana” si inteleapta,carea,chiar daca ma va durea,sa permita plecarea puiului din cuib,care sa accepte alegerile lui fara repulsie si care sa reuseasca sa nu se amestece in viata lui personala.

Momantan ma bucur de clipele prezente,sunt mandra de mine si de felul in care  am crescut,sunt multumita si recunoascatore de tot ce exista in viara mea pana acum,si sper ca pe viitor sa pot sa evoluez in mai bine si tot ce mi se pare ca fac gresit acun,sa pot sa indrept si sa scot tot ce este mai bun din mine.

Oare este normal ca atunci cand nu vorbesc cu mama mea sa ma simt linistita ,nestresata,calma?

Si eu sunt mama si stiu ca m-ar durea foarte tare daca fiul meu nu mi-ar vorbi.

Totusi,de fiecare data cand  vorbesc  cu ea,toata discutia se invarte in jurul ei si al problemelor ei,ca nu gaseste nicio rezolvare la problemele ei,iar starea mea si problemele mele sunt nesemnificative neimportante.

Am incercat de multe ori  sa o inteleg ,sa o ajut ,dar dupa fiecare  discutie cu ea ma simt vinovata,neputincioasa si foarte foarte stresata.

Ma gandeasc cum sa o ajut sa isi rezolve problemele si caut incontinuu rezolvari,iar cand realizez ca nu am cum sa o ajut ma simt groaznic de vinovata si neputincioasa.

Toate acestea se aduna,iar eu devin sresata,nervoasa,irascibila,ma consum foarte mult si ajung sa ma cert cu toata lumea din jurul meu.Cand incep sa imi revin ea revine iar si iar pana cand  ajung sa ma cert cu ea si sa nu ne mai vorbim o perioada.Atunci cand nu imi vorbeste sunt linistita,calma,capabila sa pot fi eu,sa ma concetrez pe lucrurile mele si ma sperie faptul ca nu ma simt  vinovata daca ea nu imi vorbeste.

Nu stiu cum sa procedez.Am inteles ca a avut o viata chinuita si ca in continuare are o multime de probleme si ca eu si fratii mei suntem singurii la care poate apela,dar nu suntem noi de vina pentru problemele ei si nici pentru alegerile pe care le-a facut,alegeri  care au adus-o in situatia in care este astazi.

Si totusi,nu pot sa scap de gandul  ca daca eu ii intorc spatele si nu ii mai vorbesc,intr-o zi,in  aceasta viata,fiul meu ar putea sa imi faca acelasi lucru ,iar eu voi suferi groaznic.

Cred ca gresim amandoua,dar nu stiu unde si cred ca daca as incerca sa vorbesc cu ea si sa ii explic  despre ce simt nu cred ca ar intelege cu adevarat ce incerc sa ii spun si totul va degenera intr-o alta cearta.

Dragi mamici,cand veti intelege ca fiecare copil este unic in felul sau?

Sunt tot felul de mamici care se panicheaza ca al lor copil nu sta in fundulet de la 2 luni,nu merge la cate luni vor ele,ca la doi ani nu recita  poezii de Bacovia.

Serios?Fiecare copil are propriul ritm de crestere,de dezvoltare si pana cand el nu se va simti pregatit sa faca un lucru nu il va face!

Singurul lucru pe care il poti face tu ca mama,in acest caz,este s ail iubesti neconditionat,s ail sprijini sic el mai important,sa nu il fortezi.

Daca,totusi,cauti ajutor,pentru linistea ta,cel mai bine este sa iti intrebi medicul  pediatru sau sa cauti ajutor la un specialist in pediatrie.

In niciun caz nu veti gasi raspunsul in grupul de mamici de pa facebook,deoarece ,sa recunoastem,suntem mamici si suntem foarte mandre de puii nostrii,de aceea  avem tendinta sa ne laudam foarte mult copiii si chiar sa exageram uneori.

Si eu am gresit cu fiul meu,recunosc.Am gresit cu invatatul la olita si dezvatatul de pampers.Auzeam in parc mamici care spuneau ca bebelusii lor nu mai fac in pamers de la un an ,iar copilul meu avea  doi ani si facea crize de plans  cand il puneam pe olita.Ma panicam sit imp de doua luni am insistat  cu olita.Cand am vazut ca nu am niciun sort de izbanda am abandonat idea.Pe langa faptul ca era foarte fericit ca nu il mai obligam sa stea pe olita ma linistisem si eu.Dupa vreo doua luni a renuntat singur la pampers,inclusive noaptea ,iar olita i-a devenit unul dintre cei mai buni prieteni.

Acum are cinci ani,nu pronunta literele”R” si “C”,dar nu mai insist mi-a demonstrate ca atunci cand va fi el pregatit le va spune singur.

Asa ca dragi mamici,iubiti-va copiii asa cum sunt,nu ii obligati sa faca ceva  ce nu vor,aveti increde in ei.

Fiecare copil este unic!